Poza asta e făcută în față la Intercontinental, la Universitate, acum vreo 5 ani jumătate – la vreo două zile după ce mă-ntorsesem din expediția mea eliberator-spirituală din Nepal. Credeam eu.

Făcusem dizenterie și slăbisem șase kilograme într-o săptămână. Încă nu-mi revenisem din șoc.

Nu din șocul dizenteriei, că d-aia mai făcusem, din șocul impactului cu propria mea prostie și ignoranță. Odată cu Nepalul și (cât am apucat să văd din) India a murit pentru mine și partea aia din glob unde aș fi vrut să mă retrag în meditație, când lumea capitalistă mi-ar fi fost de ajuns.

Am fost desfigurat de tristețe după călătoria asta săptămâni la rând. O prietenă a cărei meserie este cititul de oameni, în special de actori (este directoare de casting), m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine după ce a văzut poza asta, că pare că ceva era foarte schimbat la mine.

Fără să dramatizez excesiv, ceva chiar se schimbase. N-am găsit cuvintele să-i răspund atunci, cum n-am găsit motiv nici să pun vreo poză din cele 200 și ceva pe care le-am făcut în Nepal, cu aparatul digital pe care îl foloseam atunci. Și unele-s chiar merituoase. Dar n-am reușit nici măcar să caut printre ele, darămite să le arăt internetului. N-aș fi știut ce să spun despre ele.

N-am găsit cuvintele cu care să scriu niciodată un rând despre experiența asta de două săptămâni la budiști și hinduși. Deși au trecut cinci ani. Deși, așa cum o știu cei care mă urmăresc, îmi place să scriu și despre chestiile mici care mi se întâmplă zi de zi, necum de chestii cu adevărat marcante.

Nici măcar nu am încercat să scriu. Știam că dacă o voi face, cuvintele o vor lua la vale. Se vor înghesui unele într-altele, trăgându-se în jos fără să spună mare lucru.

Din nefericire pentru mine (și pentru alții din jurul meu), nu cred că mai fac parte din acea categorie de oameni care se pot distra într-o țară la fundul prăpastiei sărăciei. În Nepal îmi propusesem să am un „sejur budist”, în care să mă gândesc la „evoluția spirituală”, dar n-am reușit să fac asta și, în același timp, să mă uit la oameni murind în gropi de gunoi, asezonate cu vile de zeci de mii de dolari. Sau să întorc privirea de la ei. Nu puteam decât să mă întreb în continuu cum de cineva care are zeci, sute de mii de euro să-și ridice o căsoaie opulentă, nu are câțiva zeci de dolari, nici măcar, să plătească o mașină de gunoi să adune reziduurile din fața casei.

„E vorba de karma locului”, mi-a spus un tânăr călugăr tibetan pe care l-am întrebat. Mi-a explicat că oamenii își înving întâi păcatele și abia apoi au suficienți bani încât s-o ducă bine, să-și ridice o asemenea casă. Iar când o fac, gunoaiele de jur împrejurul proprietăților lor impozante, gunoaiele altora, nu fac decât să le amintească celor care încă nu și-au învins karma cât de departe sunt. Versiunea asta a budismului nu e prea popularizată în Europa, este?

În Kathmandu am aflat că nu puteam să mă mai concentrez la mare lucru când tot ceea ce știam despre budism se ducea la vale. Tot bullshit-ul care se vinde în Europa nu are nicio legătură cu cruzimea dogmei la mama ei și cu mercantilismul religios, foarte similară cu turismul arsenie bocanian de la noi.

Ignoranța mea m-a lovit ca un bumerang. Turiștii care veneau să-și cumpere cu câțiva dolari un om/zi care să le facă masaje, să le care gențile și să-i plimbe pe la atracții, nu făceau decât să-mi accentueze tristețea cronică și revolta.

Din nefericire pentru mine și pentru cei din jurul meu, nu m-am bucurat nicio secundă de banii ăia de pe o reclamă la nu-mai-știu ce cu care am fugit în Nepal. Nu-i de mine, probabil. Când veneau chelnerii la restaurant și mă serveau umil și abia mă priveau în față, pentru că eram alb, îmi trecea pofta de mâncare.

Nu vă grăbiți să vă regăsiți în ceea ce zic. Cunosc mulți oameni care în aceleași situații nu au avut trăirile mele. Nu-i judec. Știu că metodele prin care ne putem autiza singuri sunt atât de diverse, că putem găsi o explicație pentru orice atrocitate, doar să ne simțim mai bine cu noi înșine.

Maestrul budist care ne păstorea șederea a spus că suntem niște „spirite extrem de evoluate”. Pentru că am avut bani să venim în Nepal și să stăm la mănăstirea lui. Pentru că înseamnă că am fost oameni extraordinari într-o viață anterioară. E, eu așa ceva chiar nu pot să cred.

Nu vă grăbiți să fiți de acord cu mine, eram cu un grup de oameni raționali care, atunci când complimentul le-a fost adresat, l-au îmbrățișat fără drept de apel.

Nu știu. Cred că nimic nu e mai trist decât un pâlc de oameni cu bani care vin să se bucure de viață într-un loc de pe glob unde oamenii mănâncă, majoritar, de pe jos. Și mor constant, în fiecare zi a sejurului tău, în fața ta. Dar tu ești în concediu, n-ai timp de toate astea.

E karma lor. Tu ești o reîncarnare minunată a unui spirit așa de bătrân și minunat, că doar d-aia te-ai născut european. Bine, în Europa nu ești așa bine văzut, că ești român, dar lasă, că-n lumea a treia ești, în sfârșit, tu cu adevărat.

Mama, când a văzut poza asta, a zis: „dacă-ți mai faci multe poze d-astea, până nu pui pe tine la loc, o să mai faci reclame doar la medicamente”.

Au trecut cinci ani de când am fost în Nepal și nu am găsit decât o singură persoană, o regizoare de teatru, cu care, într-o noapte, la un festival, ne-am împărtășit experiențele traumatice din vacanțe în lumea a treia. Restul oamenilor cărora le-am povestit au tins să mă considere prea sensibil sau, în varianta mai politicoasă, prea empatic.

De acum cinci ani și până acum, m-am mai gândit de câteva ori să merg în țări din Asia – sunt uneori niște oferte la sejururi tentante, n-am cum să nu recunosc. Dar de fiecare dată ceva m-a ținut. Îmi tot spun c-o să merg în stațiuni mai prietenoase cu turiștii, să „încurajez turismul”, că e unul din puținele lucruri pe care le au, dar regizoarea de care vă ziceam mai sus fusese în Thailanda, o țară eminamente cunoscută pentru vacanțele exotice pe care le oferă. Mi-a rămas în cap când mi-a spus că oricât de frumos e, nu se poate relaxa într-un loc unde diferențele dintre oameni sunt atât de violente.

Textul acesta a apărut inițial pe catchy.ro