Lux: Nimeni nu ne spune în copilărie că moartea e un lucru firesc

---

„Astăzi, iubirea vieții mele s-a dus după iubirea vieții ei. Bunica.“

Asta am scris acum trei ani când mamaie, aia care m-a crescut, a murit și ea, la o lună după tataie. Unul după altul, ca piesele dintr-un joc domino.

Am fost rănit de dispariția ei mult mai tare decât de cea a bunicului, deși i-am iubit egal de mult. Diferența a constat în faptul că moartea bunicului a fost o așteptare confirmată, pe care am întreținut-o constant în ultimii 12 ani din viața lui. Făcuse un infarct pe când eu eram abia în clasa a 5 a și mi s-a zis des că „fiecare Crăciun cu bunicul poate fi ultimul” și că „trebuie să fim cu toții acolo”. A mai trăit până am împlinit 25 de ani și de fiecare dată când îl vedeam, îl priveam cu poftă, îi sorbeam moleculele care-l compuneau, perfect conștient că se va evopora într-o zi și n-o să mai pot face nimic pentru asta.

Cu bunica a fost diferit. Ea era puternică și nu-i știa nimeni durerile, nici fizice, nici sufletești. Bunica era invincibilă în mentalul colectiv al familiei mele și implicit în al meu. Astfel că, în luna aia de dinainte să se ducă și ea după tataie, am văzut-o pentru prima oara cu o aură umană.

Nu mai voia să trăiască și momentul când i-am văzut corpul în capela cimitirului, am început să mă gândesc des că obișnuința cu ideea că „bunicul meu va dispărea”, a fost un lux de care n-am mai beneficiat și în cazul ei. A trebuit să deal-uiesc cu durerea, așa cum o face orice om cu apropiații lui într-o societate creștinopată, unde moartea e un subiect care indispune, de parcă n-ar fi prima condiție a vieții. Dar e obișnuința cu moartea unui om drag chiar un lux de neegalat?

---

Mamaie și-a pierdut părinții la 11 ani și s-a mutat la București când avea numai 13 ani. A avut 15 frați și toți au murit înaintea ei. A lucrat ca infirmieră de la 14 ani și n-a contat că războiul a măturat-o din Clujul ei natal când reușise să facă abia patru clase. În spital i se spunea „Mama Doina” și, deși o știa toată lumea de frică, ani de zile după pensionare primea telefoane de mulțumire de la copii pe care îi îngrijise și care se atașaseră de ea.

„Mamaie a zis să nu mai lăsăm lumina aprinsă, că plătim mult”, le spuneam alor mei, care râdeau de mine și mă trimiteau în camera mea.

Severă, restrictivă, dar protectivă ca o cloșcă feroce, Doina părea să nu-și îngăduie multe plăceri. Trăise o viață plină de chinuri, în care a trebuit să economisească fiecare leuț ca să supraviețuiască, așa că e ușor de înțeles de ce n-a agreat tentațiile și „desfrânările” vieții. Și când spun asta, vreau să fie clar că în categoria delictelor majore pentru ea, intra și lăsatul luminii aprinse pe hol după ce te-ai descălțat. De altfel, economia la curentul electric este una dintre valorile ei cu care am încercat, fără izbuteală, să-mi educ părinții la doar câțiva ani. „Mamaie a zis să nu mai lăsăm lumina aprinsă, că plătim mult”, le spuneam alor mei, care râdeau de mine și mă trimiteau în camera mea.

Nu-mi amintesc ce am vorbit cu bunica în copilărie. Dacă mă gândesc mai bine, nu cred că am vorbit mare lucru. Era extrem de reținută în privința cuvintelor. Probabil i se părea că nu aduc foarte mult sens vieții oamenilor, ci mai mult o complică, așa am dedus că-i plăcea să păstreze o atmosferă simplă în jurul ei și să comunice doar esențialul.

Am avut mereu ideea asta că „mamaie are treabă”. Ani de zile a gătit pentru două case, m-a luat de la grădiniță, apoi de la școală și și-a făcut până în ultima clipă singură cumpărăturile. Repaosul ei era „Tânăr și neliniștit” pe care îl urmărea cu sufletul la gură, de secole, de la 20 de cm distanță de televizor.

Avea, totuși, o plăcere personală. O satisfăcea, aș zice aproape fetișist, târguiala cu comercianții. Negocia fiecare bănuț și se simțea victorioasă când ajungea acasă cu produse de la țărani fie și doar puțin mai ieftine.

Bunicul, mult mai cult decât ea, știa istoria și geografia lumii de parcă avea un google instalat pe undeva, era complet din alt aluat. Împreună părea că-i aduce doar experiența de viață dificilă. Dragostea lor era observabilă în subtil, pentru că altfel era de neînțeles ce i-a unit pe doi oameni atât de diferiți și cu optici diametral opuse.

Bunicul ar fi vrut să vadă lumea toată (și n-a apucat), în timp ce lumea toată a ei, a bunicii, era apartamentul lor de două camere și împrejurimile cartierului, populate de cei câțiva membri de familie. Când am crescut și îi vizitam, evident mult mai rar ca-n copilărie, aveam un ritual clar.

Mamaie pregătea ceva de mâncat în bucătărie, pe care îl aducea în sufragerie, unde mă lăsa, apoi, să discut politică și filosofie cu bunicul. Arareori intervenea și cam de fiecare dată când o făcea, erau doar tehnicalități. Mai vreți ceva , mănâncă tot, hai că se răcește, închide televizorul dacă tot nu vă uitați. D-astea.

Totuși, expresia ei extrem de serioasă se schimba nu de puține ori în hohote scurte de râs, pe care și le înfrâna rapid. De obicei se amuza singură de spiritele cinice pe care le făcea. Glumele ei erau de un sarcasm surprinzător. Datorită acestor pișicherii pe care și le îngăduia, mi-am dat seama de niște lucruri: mamaie era extrem de inteligentă, dar dintr-un complex de inferioritate ori din prea multă înțelepciune, era extrem de selectivă cu cuvintele.

„- Nu te uita”, mi-a spus ea, autoritară ca întotdeauna, doar că de data asta i-a ieșit mai mult un surâs adolescentin.

Copil fiind, învăluit în tăcerea ei, mi-amintesc un sentiment adânc de siguranță pe care nu-l aveam cu maică-mea sau cu taică-miu. În prezența ei de ursoaică ultra-maternă, era ceva ce știam instinctiv că inspiră teamă oricui ar încerca să-mi facă rău.

N-am văzut-o vulnerabilă aproape niciodată.

De fapt, cu câțiva ani înainte să se ducă am observat un moment care mi-a nuanțat percepția asupra ei. Urma să se opereze și, împreună cu mama și bunicul, am lăsat-o în salonul de unde avea să fie preluată. Am îmbrățișat-o și rece, ca-ntotdeauna, ne-a gonit pe mine și pe maică-mea. În urmă, a rămas cu bunicul care a ținut-o câteva secunde de mână.

În timp ce coboram pe scări, am întors capul, nu știu de ce, și am văzut-o sărutându-l pe tataie pe gură. A deschis ochii fix în secunda în care am surprins-o și s-a înroșit toată:

„- Nu te uita”, mi-a spus ea, autoritară ca întotdeauna, doar că de data asta i-a ieșit mai mult un surâs adolescentin.

Bunicul a murit în decembrie 2013. Ea l-a urmat în ianuarie 2014. Toată famila vuia că asta e varianta ideală, în care, dintre ei doi, ea ar trebui să rămână ultima, pentru că „ea s-ar descurca”. „Tataie e prea sensibil”, se spunea la noi în neam. „Dacă Doamne-ferește se întâmplă altfel, tataie nu mai rezistă mult.”

Tataie, călător înnăscut, dar blocat pe viață într-o poziție de cadru militar, a fost de departe cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. El ne dădea caramele pe ascuns, când nu ne vedea bunica, cea care ne certa pentru că mâncăm prea multe dulciuri înainte de masă.

Bunicul mi-a plătit jumătate din toate excursiile în străinătate pe care le-am făcut până acum și workshop-urile de actorie la care am fost în facultate. Când aveam 13 ani a făcut un prim infarct și am crescut obișnuit cu teama că s-ar putea să-l pierd în orice moment. Fiecare Crăciun era un nou prilej să ne minunăm: tataie era acolo. Încă. A murit la 85 de ani și toți am spus că s-a întâmplat „așa cum trebuia”. Bunicul e singurul om care mi-a oferit extrem de multe lucruri și nu m-a făcut niciodată să mă simt dator pentru ele. Generozitatea lui și faptul că știam că poate dispărea oricând erau o mantie de protecție, care atunci când s-a dus de-a binelea, m-a făcut să mă obișnuiesc cu evenimentul într-un mod suplu, fără dramatism exagerat.

„Mama, eu nu te-am văzut niciodată așa. Te rog, liniștește-te.”

Bunica n-a putut să vină la înmormântarea lui. A surprins pe toată lumea cu chestia asta. Mamaie Doina n-a venit să-l conducă pe tataie, așa spuneau toți. Nimeni nu se aștepta la asta de la ea, care își îngropase părinții, 15 frați și tratase cu sânge rece oameni veniți din război cu răni mai odioase decât îmi permite imaginația să-mi închipui.

Acasă la ea, înainte de înmormântarea bunicului, stătea pe marginea patului și plângea. Prima oară în viață când oricine din familie a văzut-o plângând. Mama mea i-a spus chiar :

„Mama, eu nu te-am văzut niciodată așa. Te rog, liniștește-te.”

Era, probabil, o imagine tulburătoare pentru maică-mea. Femeia severă și puternică, maică-sa, se transformase într-un copil rănit, captiv în corpul unei bătrâne.

Am ținut-o de mână pe mamaie, în timp ce urmăream cum lacrimile ei se împrăștie asimetric prin multele ei riduri, până pe buzele subțiri, de unde le ștergea cu o batistă.

Atunci mi-am amintit că în tinerețe, buzele ei aveau o reputație de sine stătătoare. Cu buza de sus ușor supradimensionată și în forma unei inimioare, mamaie Doina fusese fericita posesoare a unei senzualități care, cel mai probabil, a stânjenit-o, pentru că nu se potrivea caracterului ei retras.

„Gabi, este o durere îngrozitoare. N-aș fi crezut că pot simți așa ceva.”

Când eram mic, maică-mea îmi spunea mereu că am moștenit „buza de sus în formă de inimă a bunicii”. Însă în acea zi, ziua înmormântării lui tataie, din celebra inima de pe gura ei, pe care o văzusem oricum doar în poze, nu mai rămăsese decât o linie, care separa obrazul de dinți.

Mamaie s-a întors spre mine și mi-a spus:

„Gabi, este o durere îngrozitoare. N-aș fi crezut că pot simți așa ceva.”

În zilele ce au urmat am venit cât de des am putut la ea. Mă duceam și o țineam de mână, cu câte o cafea în față fiecare, în timp ce ea plângea. Îmi zicea „n-ar trebui să mă vezi așa”.

Adevărul e însă că simțeam că se va duce extrem de curând și că nu voi avea timp să mă obișnuiesc cu ideea asta, așa cum o făcusem în cazul bunicului, în ani de zile. Am încercat să refac traseul pe care îl parcursesem cu el, să reiterez procesul despărțirii eminente. Mă uitam la ea și îmi imaginam cum moleculele care-i alcătuiesc ființa se vor contopi cu tot ce ne înconjoară și nu vedem. Din păcate, nu am avut timp să asmilez faptul că se va duce atât de rapid.

O priveam și pur și simplu simțeam că dorința ei de a muri era mai mare decât orice altă emoție și că viața nu avea decât cum să i se supună și că-i va părăsi trupul într-un timp cât se poate de scurt. Penultima dată când am văzut-o i-am făcut multe poze. Am făcut poze și mâinilor ei, în timp ce le ținea protectiv, așa cum făcuse toata viața, pe ale mele. Muntele de austeritate matern se transformase într-o ființă transparentă, de o bunătate și o simplitate care mă dezarmau. Cu mamaie Doina, existau doar două tipuri de raporturi: ori ți-era complet indiferentă, ori o iubeai, fără să ai habar de ce. Nu pentru lucrurile pe care le-a făcut concret am iubit-o, ci pentru mediul protectiv pe care-l emana în jurul ei și în care mi-am găsit refugiul în copilărie.

Din ziua când a murit bunica și până anul ăsta, când un om extrem de apropiat s-a dus la o vârstă imorală pentru moarte, m-am tot gândit la ceva.

Ar trebui să vorbim despre moarte, să vorbim ori de câte ori se ivește ocazia. Să vorbim cu simplitate, cu relaxare, ca despre planurile de vacanță pe care le avem, ca despre hainele noi pe care vrem să ni le cumpărăm. Moartea e aici, oricât ne învață obiceiurile societății că nu se cade să o tratăm ca pe o egală. Moartea ne e egală. Nici mai mult, nici mai puțin.

Dacă vă iubiți copiii, vorbiți-le despre moarte. Logic, cu precauția celor care au instinctele de supraviețuire intacte, dar dacă o faceți din timp, îi puteți ajuta să sufere mai puțin în viitor.

---

Îl poți urmări pe Gabriel și aici.

Noaptea, pe străduțe ardelenești.

(Articol publicat în 17 iunie 2017 în revista Brrlog)

„Uneia i-a tăiat gâtul acum câteva zile”, îmi zice polițistul local în fața căruia dau declarații după două ore petrecute împreună, de mai aveam puțin și ne povesteam și copilăria mică.

„Alta a fost împușcată acum câteva luni, n-ați auzit de la televizor?” continuă el, în timp ce pe mine mă treceau fiorii. Unde naiba se-ntâmplă toate astea, m-am întrebat, aici, în orașul ăsta mic de provincie unde secuii conviețuiesc bine-merci cu românii și, chiar glumeam cu un amic cu care ies serile la alergat, că în Mureș, de pe pista de la coline, printre vilele bogaților, e o imagine impresionantă a orașului văzut de sus, dar că poate sare vreun urs în fața noastră din pădurea de pe platou și ne potolește idilicul. La care amicul meu a zis:

„N-avem noi atâta noroc. În Mureș nu se întâmplă niciodată nimic”

Ei și iată. Ieri seară am ieșit la alergat fără el, am urcat colina, printre casele celor cu stare de unde blocurile de 3–4 etaje lovite de gri și austeritate se văd ca niște purici, de parcă n-ar exista. Când am coborât pe bulevardul 22 decembrie 1989, am văzut ceva de-o violență greu de descris. Un individ o târa pe o tipă de gât, de păr, o trăgea de ce apuca, până în spatele blocurilor mici, unde niciun felinar nu bătea.

M-am grăbit spre ei, în întunericul ăla absolut nu se vedea nimic, dar se auzeau înjurături groaznice, o lovea foarte tare și apoi cineva din blocul de vis a vis a aprins o lumină și am întrezărit-o pe femeie pe jos, lovită de o namilă sinistră în burtă, peste tot. Nu am reușit să văd cu ce-o lovea, dacă avea vreun cuțit sau nu; m-am uitat de jur împrejur și m-am gândit să iau o piatră, să-i dau cu ea în cap din spate, dar n-am făcut asta.

Am sunat la poliție, care a ajuns acolo în circa 4 minute, interval în care am travesat pe partea opusă, unde erau o gașcă de trei băieți pe care i-am îndemnat să vină cu mine să-l oprim pe ăla până vin oamenii legii, dar băieții m-au înțeles greu și au decis că n-au ei treabă. Au plecat în noaptea lor, una mult mai liniștită.

Până am traversat înapoi a ajuns poliția, agresorul dus la secție, ea cu Smurdul, eu și trei femei martore de la geam spuneam ce am văzut.

Victima zicea că și-a pierdut în altercație geanta cu acte și bani, motiv pentru care eu și doi agenți locali am căutat în bezna totală, cu lumina de la telefonul meu și lanternuța chioară a unui polițist, de zici că era de la breloc. N-am găsit nimic, dar scena cu mine și cu polițiștii mureșeni căutând o poșetă prin boscheți, aia e o imagine pentru care aș renunța la ciorbă, dac-aș fi regizor de film român.

Apoi șeful echipajului m-a dus la secție să reconstituim într-o declarație în limbaj de lemn ce s-a întâmplat. Agresorul era în curtea secției, la taclale cu agentul de la proximitate, m-a urmărit cum intru în secție c-o privire alunecoasă, pe care am mai văzut-o la un taximetrist din București, căruia i-am zis că vreau să merg în alt cartier decât ăla în care se retrăgea el. Era atât de degajat că nu zici că tocmai era să omoare pe cineva și l-a găsit poliția, ci c-a ieșit în tura de noapte la o cafeluță cu dispecera.

Eu m-am dus într-un birou unde de pe un perete mă privea un tablou cu flori de Luchian, care avea prins în ramă, peste el, o iconiță cu Boca Arsenie. Such eclectism. Pereți dați cu vopsea lucioasă de un tare dubios vernil, calculatoare închise — păreau mașini de scris cu monitor, un cuier antic c-o bască atârnată și pe jos, într-un colț, abandonat în nepăsare, primul monitor inventat, cu un tub de plastic enorm, o apariție care a transcens deceniile, mi-am zis.

Șeful de secție voia să știe cu ce gânduri sunt prin Mureș; eu îl întrebam ce va păți bătăușul ăla de femei, el, destul de perturbat de insistența mea, mi-o tot repeta pe aia cu „limitele legii, noi facem constatare, facem tot ce putem”, dar revenea cu chef de socializare la chestiuni mai personale, ca de exemplu dacă mă plătesc bine la teatru, dacă la București stau cu părinții sau singur, ce să mai, vorbim orice, până vine colega lui, să noteze după dictare, cuvânt cu cuvânt, o minută a serii, de când au fost anunțați la 112 și până acum.

Au lucrat la declarația aia mai mult de o oră, vă jur, în căutarea limbajului perfect. Să-i spunem un bărbat agresiv sau o persoană de sex masculin care o agresa pe o altă persoană de sex opus? Agenta roșcată care nota după dictare mai făcea când și când propuneri de sintaxă, dar nu a avut trecere la șeful ei. I-am urmărit cu interes antropolo-estetic unghiile mov și pe acea una singură (cea cu inelarul) făcută bleomarin. În oboseală acelui moment m-am întrebat dacă unghia ei bleomarin nu se simte singură, apoi m-am aplecat să văd dacă polițista nu cumva e-n sandale și-i pot vedea și pedichiura, dar nu, era-n ghetuțe, tsk.

Între timp am aflat că tipul și tipa din altercație sunt concubini, deci sunt „la încadrarea violență în familie” —ne-a spus polițistul de proximitate mie și colegilor lui agenți, de parcă ar fi descoperit ceva după ani de cercetări. Se pare că o dată la ceva zile, tipul o mai târăște pe betoanele cartierului, vecinii știu, știe și poliția, ea refuză să facă plângere.

Când a venit Smurdul să o ia — plângea, era speriată, proaspăt amenințată cu moartea și plină de sânge, dar odată ajunsă la spital, a refuzat consultul. De la Smurd a venit și ea la secția de poliție, unde a umblat năucă pe linoleul dezlipit al culoarelor, nervoasă că nu și-a recuperat geanta pierdută. Zicea:

„Nu am nici brichetă să-mi aprind o țigăre!”

Polițistul empatic și agitat, îi face rost de un chibrit, ea blesteamă pe cine a sunat la poliție, că ce, și-a luat bătaie, ce mare lucru.

Zice:

„asta e, mi-am luat bătaie, treaba mea”

Banal, simplu, de parcă n-aș fi văzut și nu s-ar fi trezit jumătate de cartier de halul în care o nenorocea ăla. M-am gândit: ce repede se pot schimba filtrele de percepție ale victimei unei agresiuni de genul. Și nu numai ale victimei, trebuie spus că odată cu refuzul ei de a depune plângere, parcă și-a pierdut toată secția de poliție interesul de a o proteja, de parcă n-o văzuse toată lumea plină de sânge și tremurând din toate încheieturile. Asta e, păreau că gândesc toți și uneori mai și articulau frânturi de gânduri groaznice: nu vrea să meargă mai departe, a și băut ceva, uită-te la ea, e vai de ea, probabil e și prostituată, să terminăm cu declarația aia și se ne vedem de această tură de noapte până se fac zorii și ne înlocuiesc colegii.

La locul faptei, cât aduna opinii de la martorii vizibil șocați, polițistul șef s-a asigurat că e câte un coleg de-al lui și la Smurd, unde e victima, și la secție cu agresorul și cineva cu noi, martorii. Le-a zis unor colegi, afectat, să aibă grijă că poate:

„a făcut aia contuzie la cap de cum o fi dat-o cu capul de asfalt și să nu moară în câteva minute, să picăm de fraieri”

Așadar, pentru că femeia a refuzat și de data asta să depună plângere împotriva concubinului ei violent, hârtiile pe care noi am consemnat trauma ei „își vor urma cursul legal”. Pe românește, nu se va întâmpla nimic.

Polițistul șef l-a adus pe agresor în camera unde stăteam și eu pe un scaun, luptându-mă cu indispoziția și somnul, că deja era trecut de 1 dimineața, iar adrenalina evenimentului deja își luase complet tălpășița. Asistasem la ceva ce mă șocase, mă scosese din rutina mea bourgeois de slightly up middleclass-er, dar acum primeam semnale subtile de la polițiști, care puse cap la cap, s-ar traduce: n-auzi, la noi le sunt tăiate gâturile femeilor și nu putem face nimic, asta cu bătaia, aia e, treaba lor, bine că n-a omorât-o.

Agresorul e masiv, își bălăngane burta din tocul ușii și până la un birou tip catedră, de care se sprijină. Minte cu nerușinare, mimează o timiditate care trădează frecvența cu care o mai fi ajuns la secția de poliție. Nu-l impresionează legea, procesele verbale, martorii, morala că-n femei și-n nimeni nu se dă. Versiunea lui a evenimentelor este că el a băut un suc la bar cu femeia, care, insistă, a băut bere, apoi a dat-o la întors, băuse și el bere, dar nu știe el cine a bătut-o, s-au despărțit fix 10 minute, interval în care, un ilustru necunoscut i-ar fi aplicat loviturile, el a găsit-o deja lovită.

Întrebat unde se afla cât femeia era agresată, a spus că fuma două țigări la o scară departare de locul incidentului. Absurditatea și stupiditatea scenariului lui a făcut-o pe doamna roșcată care scria după dictare să-și ridice ochii verzi din foaie și să zâmbească. A lăsat pixul jos, în semn de „mă, dă-mă dreacu”, și a clăpăit cu degetele mov și inelarul bleomarin la catedra de care părea înfiptă.

Tipul a insistat pe duma asta cu două țigări până au scris-o în declarație. Care va să zică să fie clar: el era câteva scări mai încolo, nu auzea zbieretele nopții, pipa nu una, ci două țigari. Detaliile care contează.

Polițistul secției îl scoate pe culoar să-l convingă că dacă o omoară pe femeie, Doamne fere, îl așteaptă pușcăria. Dar el e relaxat, nu-l impresionează nici discursul ăsta. A bătut-o și-o va bate după pofta inimii, ea nu va depune plângere, și viața merge înainte, poliția nu va face nimic, vom redacta plângeri, martorii își vor pierde nopțile. Și aia e, life goes on.

Pe peretele opus celui cu florile pictate ale lui Luchian și asezonate cu iconița Arsenie, văd o imitație și mai ieftină de Tonitza care are în ramă, tot așa, un pliant. Un pliant pe care scrie:

„Stop violenței domestice”. Pff.

Mai aveam doi la sută baterie la telefon, am rugat polițistul să mă ajute c-un taxi, mi se făcuse o foame monstru după atâta alergat și stat prin secție, mă lovise brusc o senzație de lipsă de sens, voiam să ajung înapoi în centru. Polițistul mi-a aranjat să plec cu loganul unui coleg, care m-a lăsat la unul din cele două non stop-uri din Mureș, unde, la gemuleț, era coadă la hot dogi.

Am mers fără centura pusă, un mic act de sfidare, mi-am zis, un sentiment de siguranță și încredere: sunt cu un polițist într-o mașină de poliție, doar n-o să ne oprească poliția să mă amendeze.

Minute mai târziu am sunat la ușa teatrului, unde stau într-o modestă garsonieră, era 1:30 dimineața, l-am trezit pe portarul Istvan, care sigur nu a fost fericit să renunțe la somn ca să mă vadă. M-am dus spre mica mea cameră și mi-au revenit în minte capul cu părul ud de sânge al tipei și vorbele:

„mi-am luat bătaie, asta e”

Am adormit dezolat la ideea acestei „constatări” care „va urma cursul legii” și la gândul că grija cea mai mare a polițiștilor nu e cum să o ferească pe victimă de viitoare abuzuri, ci nu care cumva să moară neanunțat și să pice ei „de fraieri”.

Târgu Mureș, cu colinele sale de o splendoare greu de digerat, nu e singurul oraș din România care ascunde realități despre care vorbim prea puțin:

La fiecare două zile, o femeie moare în România din cauza violenței domestice. 75% dintre români sunt de părere că victima ar fi putut să plece bine-merci înainte să fie omorâtă. În mentalul colectiv nu pare a fi loc de nuanțe și înțelegere, iar legea este aplicată pe același principiu. CEDO a condamnat România în mai 2017 pentru lipsa de reacție într-un caz de violență domestică și, oricum, peste 75% dintre victime nu apelează la autorități. Citește mai multe despre violența domestică.

„Nu-mi vine să cred că n-a rămas dezastrul în urma noastră”, mi-a spus o prietenă înainte să ne cărăm de pe insulița de la Dunăre, unde tocmai se termina 3 Smoked Olives Island Festival. Așa cum spuneam și cu alte ocazii, dacă m-a atras ceva atunci când m-am parteneriat cu 3SOF în scopuri de promovare, a fost faptul că o ard eco-friendly. Fără consumabile de plastic, gen, și cu planuri să facă apa potabila available pentru toată lumea de la edițiile viitoare, pe modelul San Francisco, deci să scăpăm de apa plată îmbuteliată în plastic, unul dintre cei mai mari poluatori de la evenimentele de gen (la capitolul furnizori de consumabile compostabile, i-am regăsit pe amicii de la Biodeck, care au planuri mari în ceea ce privește înlocuirea consumabilelor nocive pentru mediu – și au și design-uri drăguțe).

Nu știu cum să scriu cele ce urmează fără să pară că o înfloresc pe modelul „sunteți parteneri, oricum ai fi zis de bine”, dar experiența de pe insulă mi-a întrecut cu mult așteptările. În general, la festivaluri, vin pregătit pentru ce e mai rău. Locația să nu fie chiar ca-n poze, line-up-ul să fie presărat pe șestache cu toți nesărații, participanții să nu fie cei mai simpatici, d-astea. M-am ars de câteva ori și de atunci prefer să mă duc cu așteptări foarte joase și să fiu surprins plăcut, decât viceversa.

Ei bine, pe insulița asta aflată la vreo 10 kilometri de Călărași spre bulgari se ajunge cu bărcuțele, iar din momentul în care te dai jos din barcă, te lovește fix în tălpi și în retină. În tălpi nisipul extrem de fin, de insulă care stă inundată circa patru-cinci luni pe an (am folosit papuci doar la wc) și în retină pădurea și plaja fantastică pe care ai ajuns. Oricât de mișto sunt pozele, parcă tot nu redau complet vibe-ul locului. Probabil că nici n-au cum. Și într-un fel e mai bine așa, contactul direct cu peisajul nedomesticit e mai puternic. M-am chinuit și eu să fac câteva poze care să surprindă ce e acolo, dar fără rezultate notabile. Insula asta ți se arată doar când ești acolo, în rest se comportă ca atunci când e inundată și dispare sub Dunăre

Discutam cu Valentin Corodescu, unul dintre organizatori, și îi spuneam că deși înțeleg total dorința lor de a crește festivalul, de a dubla, poate tripla numărul de participanți de anul acesta (undeva pe la două mii), pentru mine dimensiunile actuale sunt ideale. Nici de parcă e o onomastică remote a cuiva, dar nici Untold. Festivalul a avut un moment de apogeu sâmbăta, iar în restul zilelor a fost extrem de chill și aerisit. S-a dansat în pădure, s-a dormit în pădure, am dormit brici pe beat-ul de techno (muzica a fost  b o m b ă), în rest am făcut băi în apa mega caldă a Dunării și m-am lăsat duși de curenți prin golfurile de pe acolo, m-am răcorit sub ploile sporadice de vară, care se simt cu totul altfel decât la mare – cel ai probabil de la lipsa vântului. Oamenii, participanții, super pe treaba lor. O bulicică de personaje cumsecade, presată cu străini care cum, necum, au auzit de festivalul ăsta.

Singurii mizerabili care au dărâmat niște saci de gunoi au fost o gașcă de porci, la propriu, ai unui fermier (singurul om care-și paște animalele pe acea insulă -?!), în rest n-am văzut, n-am auzit de incidente. La modul că poporul a strâns după el. A fost cu petul să se îmbaie în Dunără și l-a terminat pe mal? L-a cărat până la locul de gunoaie, nu l-a lăsat să se topească în soare. Much wow, știu, dar dacă te uiți la apocalipsa  nesimțirii care rămâne în urma participanților la marile festivaluri, o să înțelegi de ce e impresionant că aproximativ 2 k indivizi au ars-o altfel.

Pe deoparte ar fi mișto să crească în dimensiune festivalul, loc pe insulă este, dar dacă tot crește poate facem cumva să crească tot așa, cu lume ok, nu cu d-aia nasoală. 😇 Hai mulțumesc pentru experiență și ne vedem la anul 🙂

Unul dintre motivele pentru care am decis anul ăsta să mă parteneriez întru promovare cu 3 Smoked Olives Island Festival (care începe de pe 25, check it out), pe lângă locația fantastică a evenimentului și combinația de muzică și sporturi, chestiuni despre care v-am povestit mai pe larg aici, a fost și faptul că au decis să implementeze câteva măsuri eco-friendly. De exemplu: înlocuiesc complet consumabilele de plastic (fără pahare, farfuriuțe și tacămâuri) cu unele compostabile sau biodegradabile. Iar pentru ediția viitoare caută o metodă de filtrare a apei și înlocuirea completă a apei îmbuteliate, unul din poluanții masivi de la evenimentele de genul.

Dar, desigur, intențiile lăudabile ale organizatorilor 3SOF de a fi eco friendly sunt în confruntare directă cu predilecția noastră dovedită, a românilor, de a nu fi în stare să colectăm selectiv deșeurile. Nici noi, nici autoritățile. Așa că l-am luat din nou la întrebări pe Valentin Corodescu pe acest subiect, ca să-mi dau seama cât de optimist este în ceea ce privește viitorul acestei mișcări de awareness a petrecăreților, în urma cărora, eventual, să nu mai rămână apocalipsa poluării mediului.

Bună dimineața și bine v-am găsit. Puteți să-mi spuneți, vă rog eu frumos, de ce ați ales să faceți din 3SOF un festival eco friendly, când noi, românii, nu suntem în stare să colectăm diferențiat și și dacă o facem, mașinile de gunoi le iau oricum pe toate la gramadă? :))

Valentin Corodescu: Salutari de pe insulă, Gabi. În ultimii ani aceasta este o întrebare la care ne-am gândit și noi foarte mult. Știm la ce nivel ne aflăm cu aruncarea/colectarea selectivă a deșeurilor. Însa acest lucru ne ambiționează și mai mult. Am ales să facem 3SOF cât mai verde pentru a aduce un plus de responsabilitate cu privire la deșeurile pe care le producem.

Ce-nseamnă mai concret politica voastră de fără consumabile de plastic și cum ați ajuns la ideea asta?

Este mult spus politică. Mai corect ar fi să spunem că avem un plan de urmat în următorii ani în funcție de bugetele pe care le avem. Concret, anul acesta renunțăm la paiele de plastic, înlocuim paharele, farfuriile și tacâmurile din plastic cu unele din material biodegradabil/compostabil. Statistic, evenimentele mici sau mari sunt producătoare de foarte multe deșeuri. 3SOF a zis STOP. Noi trebuie sa facem altfel, noi trebuie să fim parte din soluție.

Aveți încredere că petrecărețul 3SOF nu va lăsa în urma lui apocalipsa sau sunteți pregătiți pentru ce e mai rău?

Avem încredere că insularii noștri susțin aruncarea selectivă și vor colabora cu noi pentru un festival cât mai eco. Știind că unul dintre cele mai grele lucruri este îmbunătățirea comportamentului uman, ne pregătim și pentru ce este mai rău.

Vă gândiți ca pe viitor să implementați și alte măsuri benefice pentru mediu? Care?

Da, avem multe gânduri în această direție. Primul, pentru ediția din 2019, este să aducem un filtru de apă pentru a transforma apa Dunării în apă potabilă și să eliminăm pet-ul din plastic folosit pentru apa îmbuteliată. Alte două gânduri mai mărețe sunt producerea de energie din surse regenerabile pentru tot necesarul insulei și bărci cu motor electric și acoperiș din panouri fotovoltaice.

Cum stați cu spiritul, sunteți optimiști? Credeți că alte festivaluri din Ro vă vor urma exemplul?

Da, suntem foarte optimiști. Credem că în următorii ani festivalurile mai mari din RO vor găsi soluțiile lor verzi și în foarte multe aspecte eco vor deveni exemple pentru noi. Dar depinde foarte mult și de noi, participanții la evenimente. Cu cât ne vom însuși mai repede și mai bine aspecte eco în viețile personale, cu atât soluțiile găsite vor fi mai bune, mai ușor de implementat și cu rezultate pe termen lung.

p.s. Anul acesta am facut afișe din hârtie reciclată manual cu inserție de semințe de trifoi. După festival acestea se pot planta în gradină sau într-un ghiveci. Tot în această directie, noi am renunțat la bannere și anul viitor plănuim și utilizarea de stickere biodegradabile cu lipici și cearneală non-toxice.

Între 25 și 30 iulie, în comuna Ostrov, spre bulgari, pe o insulă înconjurată de Dunăre și de o pădure tânără, are loc a șasea ediție a 3 Smoked Olives Island Festival (3SOF). Vreo 4.000 de cetățeni, iubitori de natură și muzică electornică, sunt așteptați să petreacă, să se dea cu wakeboarding-ul, să facă yoga, să mânânce bine fără să dea faliment și să demonstreze că au un bun spirit civic, întrucât evenimentul are o politică de fără consumabile din plastic și reciclează selectiv la fața locului.

Dacă e să mă-ntrebi, pe mine, personal, ce nu-mi place la festivalurile mamut de bubuieli de la noi care, altfel, s-ar anunța promițătoare, este aglomerația excesivă și, mna, turbulențele inerente acelei aglomerații – dacă mă-nțelegeți ce vreau să zic. Apoi, deși sunt fan al petrecerilor cât tot weekend-ul, trebuie să recunosc că atunci când bag un weekend prelungit la Berlin, îmi lipsesc mângâierile blânde ale naturii și vremii netorențiale, atât de necesare în acele momente de plăcere și vulnerabilitate.

De asta, faptul că #3SOF vor s-o ardă pe electro și techno (line-up-ul lor îi are, printre alții, pe Sedee, Colvis sau Herodot) și în același timp să bage activități sport-ish recreaționale, m-a convins să ne parteneriem și să-i ajut cu promovarea. Bașca, Valentin Corodescu, unul dintre organizeri, mi-a promis că dacă adună 4.000 de insulari la Ostrov, o să găsească o soluție să scăpăm de apa îmbuteliată – una dintre cele mai mari surse de poluare a momentului. Apoi dacă nici asta nu e o victorie a iubitorilor de natură, nu știu ce e ❤️.

Acestea fiind zise, iată, am vorbit puțin cu Valentin despre câteva lucruri firește pe care vrei să le știi înainte să vii cinci zile pe o insuliță la Dunăre, un scurt proces de intenție, natura după festival și logistice. Check it out:

Hai salut. În primul rând, de ce pe o insulă și nu în mijlocul Bucureștiului, că și-așa ne scot ochii ardelenii că n-avem și noi un Untold, un Electric, un ceva? Ce vă oferă comuna Ostrov și nu are să vă dea Gabriela Firea?

Valentin Corodescu: Uite că mi-ai amintit de prima ediție pilot de la EC. Singura ediție care mi-a placut, deși m-am lăsat pacalit de fotografia cu lacul “din fața castelului”. Credeam că lacul are 2 km. Am râs mult când am ajuns pregătit de baie în fața acelei balți și am aflat că nici măcar nu ai voie să atingi apa. :))

Am ales o insulă, sau mai bine zis insula ne-a ales pe noi, pentru că doar aici este prezentă într-o formă unică  – NATURĂ – un spațiu verde, liber, cu padure tânără, cu nisip prin pădure, nisip fin pe plaja, Dunarea, cer plin de stele noaptea, un loc cu toate elementele de care ai nevoie să te deconectezi de la preocuparile zilnice.

Pe langa toate acestea avem sustinere din partea comunei Ostrov și a Consiliului Județean Călărași. Nu în bani, evident. Bugetele lor sunt prea mici pentru astfel de evenimente.
Pâna sa citesc intrebarea ta chiar nu m-am gandit sa ii propunem doamnei primar un eveniment în oras. Poate în anii următori.

Am văzut că aveți activitate de wakeboarding pe timpul zilei. Crezi c-o să fie în stare să călăresc apa dacă petrec toată noaptea?

Da, sigur vei fi in stare. Mai ales că plănuim să avem și câteva ore în care te poți odihni… poate chiar într-un hamac citind cartea ta preferată. Dacă Wakeboarding-ul ți se pare prea mult, pe insula ai posibilitatea să încerci o sesiune de Stand Up Paddling, Yoga sau Teatru Labirint.

Aveți mâncare de la Simbio pe insulă. N-o să dau faliment după trei zile la festival, nu?

Cei de la Simbio vin cu conceptul lor special făcut pentru evenimente în aer liber – Simbio pe Roți – dar vor fi și alți vendori în zona de food. Cu siguranță nu vei da faliment după trei zile. Cu 35/45eur pe zi traiești ca un rege pe insula 3SO. Mai ales dacă te cazezi cu cortul personal pe insulă. Camparea este gratuita.

Dar, în final depinde doar de tine cum iti planifici bugetul.

O altă variantă este sa vii ca voluntar pe insula. Inregistrarile se fac aici.

Aveți politică de fără consumabile din plastic la festival. Ce faceți cu pet-urile de cico, apă and stuff? În San Francisco au implementat un proiect fain prin care oferă apă potabilă moca la toate evenimentele de amploare și în felul ăsta reduc imens cumpăratul de apă îmbuteliată. V-ați gândit să faceți același lucru?

Avem destule resurse îndreptate spre aspectul eco și grija pentru mediul înconjurător.
Pet-urile, metalele sau sticla vor fi preluate de un reciclator local.

Plănuim să selectăm pe insulă toate resturile. Pentru a reuși asta avem mare nevoie și de ajutorul tău sau al prietenilor cu care vii la festival. Este necesar să aruncați selectiv. Plastic la plastic, sticla la sticla, metal la metal și resturile de mâncare la compost.

Știu de proiectul din San Francisco și mă bucur că au resusit asta. Din cate știu a fost o implicare de multe resurse, iar la noi este vorba despre o insulă fără utilități. Noi suntem extrem de mici în comparație cu ei, dar, sa știi că de 6 ani mă gândesc la o soluție pentru a reduce folosirea pet-urilor din plastic pe insulă.

Din păcate, apa îmbuteliată rămâne printre cele mai profitabile produse indiferent de locație sau eveniment. Dacă localurile sau evenimentele nu ar vinde apa îmbuteliată probabil ar fi nevoiți să mărească prețurile celorlalte produse.

Iți propun un deal, ajută-mă să aduc 4.000 de insulari anul acesta la 3 Smoked Olives Island Festival și eu voi găsi o soluție prin care să elimin pet-urile din plastic și chiar apa îmbuteliată! Are you in?

Aveți o politică de selecție „la intrare”, mai exact vă uitați puțin pe social media la oamenii care vor să-și ia bilet. Mi-a amintit puțin de intrarea în Berghain. Mi-a plăcut. Voi după ce gen de criterii vă uitați? Poate în felul ăsta ne dăm seama ce caută și ăia de la Berlin.

„Evenimentul nostru este unul privat si avem dreptul sa ne selectam clientela” clișeu pentru unii, dar este foarte adevarat in cazul nostru.

Primul aspect pe care îl luăm în calcul este vârsta, minim 21 de ani. Noi vrem să adunăm oameni care au aceleași gusturi muzicale, sunt recunoscatori naturii pentru tot ce ne oferă și sunt responsabili să nu lase gunoaie în urma lor. Procesul nostru de selectie nu face discriminari, avem participanți din toate colturile lumii, din toate etniile sau păturile sociale.

Si nouă ne place Berghain, dar credem ca experiența de insular la 3SO este cu mult mai bună. 🙂

See you on the island!

====

 

 

Poza asta e făcută în față la Intercontinental, la Universitate, acum vreo 5 ani jumătate – la vreo două zile după ce mă-ntorsesem din expediția mea eliberator-spirituală din Nepal. Credeam eu.

Făcusem dizenterie și slăbisem șase kilograme într-o săptămână. Încă nu-mi revenisem din șoc.

Nu din șocul dizenteriei, că d-aia mai făcusem, din șocul impactului cu propria mea prostie și ignoranță. Odată cu Nepalul și (cât am apucat să văd din) India a murit pentru mine și partea aia din glob unde aș fi vrut să mă retrag în meditație, când lumea capitalistă mi-ar fi fost de ajuns.

Am fost desfigurat de tristețe după călătoria asta săptămâni la rând. O prietenă a cărei meserie este cititul de oameni, în special de actori (este directoare de casting), m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine după ce a văzut poza asta, că pare că ceva era foarte schimbat la mine.

Fără să dramatizez excesiv, ceva chiar se schimbase. N-am găsit cuvintele să-i răspund atunci, cum n-am găsit motiv nici să pun vreo poză din cele 200 și ceva pe care le-am făcut în Nepal, cu aparatul digital pe care îl foloseam atunci. Și unele-s chiar merituoase. Dar n-am reușit nici măcar să caut printre ele, darămite să le arăt internetului. N-aș fi știut ce să spun despre ele.

N-am găsit cuvintele cu care să scriu niciodată un rând despre experiența asta de două săptămâni la budiști și hinduși. Deși au trecut cinci ani. Deși, așa cum o știu cei care mă urmăresc, îmi place să scriu și despre chestiile mici care mi se întâmplă zi de zi, necum de chestii cu adevărat marcante.

Nici măcar nu am încercat să scriu. Știam că dacă o voi face, cuvintele o vor lua la vale. Se vor înghesui unele într-altele, trăgându-se în jos fără să spună mare lucru.

Din nefericire pentru mine (și pentru alții din jurul meu), nu cred că mai fac parte din acea categorie de oameni care se pot distra într-o țară la fundul prăpastiei sărăciei. În Nepal îmi propusesem să am un „sejur budist”, în care să mă gândesc la „evoluția spirituală”, dar n-am reușit să fac asta și, în același timp, să mă uit la oameni murind în gropi de gunoi, asezonate cu vile de zeci de mii de dolari. Sau să întorc privirea de la ei. Nu puteam decât să mă întreb în continuu cum de cineva care are zeci, sute de mii de euro să-și ridice o căsoaie opulentă, nu are câțiva zeci de dolari, nici măcar, să plătească o mașină de gunoi să adune reziduurile din fața casei.

„E vorba de karma locului”, mi-a spus un tânăr călugăr tibetan pe care l-am întrebat. Mi-a explicat că oamenii își înving întâi păcatele și abia apoi au suficienți bani încât s-o ducă bine, să-și ridice o asemenea casă. Iar când o fac, gunoaiele de jur împrejurul proprietăților lor impozante, gunoaiele altora, nu fac decât să le amintească celor care încă nu și-au învins karma cât de departe sunt. Versiunea asta a budismului nu e prea popularizată în Europa, este?

În Kathmandu am aflat că nu puteam să mă mai concentrez la mare lucru când tot ceea ce știam despre budism se ducea la vale. Tot bullshit-ul care se vinde în Europa nu are nicio legătură cu cruzimea dogmei la mama ei și cu mercantilismul religios, foarte similară cu turismul arsenie bocanian de la noi.

Ignoranța mea m-a lovit ca un bumerang. Turiștii care veneau să-și cumpere cu câțiva dolari un om/zi care să le facă masaje, să le care gențile și să-i plimbe pe la atracții, nu făceau decât să-mi accentueze tristețea cronică și revolta.

Din nefericire pentru mine și pentru cei din jurul meu, nu m-am bucurat nicio secundă de banii ăia de pe o reclamă la nu-mai-știu ce cu care am fugit în Nepal. Nu-i de mine, probabil. Când veneau chelnerii la restaurant și mă serveau umil și abia mă priveau în față, pentru că eram alb, îmi trecea pofta de mâncare.

Nu vă grăbiți să vă regăsiți în ceea ce zic. Cunosc mulți oameni care în aceleași situații nu au avut trăirile mele. Nu-i judec. Știu că metodele prin care ne putem autiza singuri sunt atât de diverse, că putem găsi o explicație pentru orice atrocitate, doar să ne simțim mai bine cu noi înșine.

Maestrul budist care ne păstorea șederea a spus că suntem niște „spirite extrem de evoluate”. Pentru că am avut bani să venim în Nepal și să stăm la mănăstirea lui. Pentru că înseamnă că am fost oameni extraordinari într-o viață anterioară. E, eu așa ceva chiar nu pot să cred.

Nu vă grăbiți să fiți de acord cu mine, eram cu un grup de oameni raționali care, atunci când complimentul le-a fost adresat, l-au îmbrățișat fără drept de apel.

Nu știu. Cred că nimic nu e mai trist decât un pâlc de oameni cu bani care vin să se bucure de viață într-un loc de pe glob unde oamenii mănâncă, majoritar, de pe jos. Și mor constant, în fiecare zi a sejurului tău, în fața ta. Dar tu ești în concediu, n-ai timp de toate astea.

E karma lor. Tu ești o reîncarnare minunată a unui spirit așa de bătrân și minunat, că doar d-aia te-ai născut european. Bine, în Europa nu ești așa bine văzut, că ești român, dar lasă, că-n lumea a treia ești, în sfârșit, tu cu adevărat.

Mama, când a văzut poza asta, a zis: „dacă-ți mai faci multe poze d-astea, până nu pui pe tine la loc, o să mai faci reclame doar la medicamente”.

Au trecut cinci ani de când am fost în Nepal și nu am găsit decât o singură persoană, o regizoare de teatru, cu care, într-o noapte, la un festival, ne-am împărtășit experiențele traumatice din vacanțe în lumea a treia. Restul oamenilor cărora le-am povestit au tins să mă considere prea sensibil sau, în varianta mai politicoasă, prea empatic.

De acum cinci ani și până acum, m-am mai gândit de câteva ori să merg în țări din Asia – sunt uneori niște oferte la sejururi tentante, n-am cum să nu recunosc. Dar de fiecare dată ceva m-a ținut. Îmi tot spun c-o să merg în stațiuni mai prietenoase cu turiștii, să „încurajez turismul”, că e unul din puținele lucruri pe care le au, dar regizoarea de care vă ziceam mai sus fusese în Thailanda, o țară eminamente cunoscută pentru vacanțele exotice pe care le oferă. Mi-a rămas în cap când mi-a spus că oricât de frumos e, nu se poate relaxa într-un loc unde diferențele dintre oameni sunt atât de violente.

---

Textul acesta a apărut inițial pe catchy.ro

Am fost atât de atașat de mama în copilărie încât, gândindu-mă înapoi, nu am amintiri din primii 5-6 ani de viață care să n-o includă. Atunci când mă lăsa singur acasă sau în grija altora, mă apuca o durere în stomac care mă dobora la propriu. Mă puneam pe mocheta apartamentului nostru și plângeam cu orele până când apărea. O iubeam cu disperare. Nici ea nu rezista mult fără mine și eu știam să speculez asta din plin.

Adevăratul efect al dragostei pentru mama a fost, poate, că m-a distras de la toate insuficiențele economice cu care familia noastră se confrunta pe atunci. Iubirea noastră exclusivă m-a protejat și de un București nouăzecist, pe care-l vedeam prin oamenii cartierului muncitoresc în care trăiam, autizați de dorința de a se îmbogăți și de a scăpa de acolo, religie pe care au predat-o odraslelor lor – colegii mei de la școală și tovarășii de maidane.

În troleibuzele cu burduf, care nu mai există astăzi, mă agățam strâns de ea, cu frică, să nu o fure cineva de lângă mine. Pericolul mi se părea că ne pândește de peste tot. Erau mulți cei care se declarau îngrijorați că din felul maică-mii de a fi cu mine nu va ieși nimic bun. Îi auzeam constant. „Îl alinți prea mult” și „o să vezi, o să ți se urce-n cap”. Eu îi vedeam pe toți cei care voiau să intervină între mine și ea ca pe niște indivizi geloși pe spațiul pe care-l ocupam în viața mamei.

Când mă gândesc la condițiile precare în care am trăit, mi se pare că educația maică-mii a fost, într-un fel, de-a dreptul absurdă. Și poetică. La modul că m-a alintat, cu toate că o știam bine: răsfățul era un drept al copiilor cu părinți care aveau bani să-l întrețină. Mi-a dat încredere că pot să fac tot ce vreau, deși ei îi stătuseră multe în cale. M-a învățat să-mi port hainele sărăcuțe cu mândrie, atunci când copiii de la școală au început să râdă de mocasinii mei uzați, iar eu am realizat, pentru prima oară, că dovezile apartenenței la o clasă socială care pare inferioară chiar și celor mai săraci dintre săraci, sunt handicapuri considerabile.

Mama, eram convins, era cea mai frumoasă femeie din lume. Trasăturile ei regulate, simetrice, pomeții proeminenți, caninii de lup pe care i-am moștenit și ochii ei verzi, pe care, din păcate, nu i-am moștenit. Mama e o femeie frumoasă, da, da, știu chestia cu „toate mamele sunt frumoase”,  dar ea chiar e.

În clasa întâi, eram foarte fericit când venea la școală. La una din ședințele cu părinții din care mi-amintesc frânturi, am scanat clasa plină de femei venite să afle ce-au făcut copiii lor. Am fost sigur că e de departe cea mai frumoasă și m-am înfoiat mândru în poala ei. Era înaltă, una din puținele femei de acolo aranjate, cu părul des, peste umeri, pieptănat într-o parte. Marea majoritate a mamelor colegilor mei păreau femei pe care greutățile le-au înfrânt. Mama le rezistase.

Felul ei de a fi m-a făcut să mă simt de parcă aș face parte dintr-o specie care are capacitatea să îndure agresivitatea oricăror lipsuri. Mi-a insuflat o încredere în propria persoană despre care am realizat abia la maturitate cât de importantă este.

După ani de zile de terapie și de meditat în jurul subiectului ăstuia, ani în care am judecat-o de multe ori, cum probabil facem toți cu mamele noastre, mi-am dat seama că sunt multe lucruri pentru care trebuie să-i mulțumesc. Încrederea pe care mi-a dat-o este unul dintre ele.

Mulțumesc, mama!

---

Textul acesta a apărut inițial pe catchy.ro

I

Am fost în probe 3 luni pentru un film german. Rămăsesem pe rol eu și un actor italian. Pentru un rol de spaniol (say whaaa). Regizorul e austriac ( :)) ).

Am primit un telefon. In engleza. Ceva ca daca sunt ruda cu Gabriel Sandu ala din inchisoare. Ca s-a schimbat putin combinatia si noii producatori m-au gugălit. Că e normal sa stie.

E a doua oara cand sunt intrebat asta. Ca si cand daca tata ar fi la parnae, eu n-as mai avea credibilitate… Ca actor.

Ma rog, infirm legatura de rudenie.

Vorbesc pe facebook cu actorul italian. Ne-am intalnit la toate probele pentru filmul asta. Aratam aproape identic, el e putin mai bronzat. Daca ma iei repede nici eu n-as putea spune cine-i… Cine.

Primesc un alt telefon. S-au hotarat pana la urma ca… Un spaniol ar trebui jucat de un spaniol.

Drept urmare au luat un portughez.

#faragluma

Ce misto e sa fii actor. Nu te plictisesti.

II

Când am filmat pe afară m-am împrietenit cu un tip, care s-a oferit să mă impresarieze pentru proiectele europene, pe gratis, până dau lovitura de grație actoriei. Am vorbit multe chestii interesante cu el. Mi-am amintit ceva ce discutasem apropos de piața în continuă scădere, pentru actori, din România. Zicea ceva de genul că n-ar mai trebui să mergem la reclame pe doua stixuri, că e imaginea noastră în joc și că atât cât ne prețuim, atât o să fim cotați mai târziu.

Mă rog, utopii germanice… Era bine hrănit și crescut, era clar că nu știe ce-i foametea adevarată.

En fin, nu asta e ideea.

Băi, faza e că amintindu-mi discuția asta, mi-am adus aminte de un alt dialog, purtat în București, cu o agentă de casting. De aici. Încercam, politicos, să refuz o oferta de “doua sutici de eurici” pentru o reclama huge. Am ajuns in timpul discuției să-i spun de la: o reclamă nu e un film, că nu există argumentul că vin “pentru experienta”. Printre altele am menționat că publicitatea nu e un domeniu sărac, pentru că nu m-a rugat coana Getuța să-i pozez pentru mini-marketul ei din scara blocului (deși, și acolo..), ci vorbim de un brand mare, care are bani să-și plăteasca difuzări in prime-time. Deci și producție. Și că nu o să fac acea reclamă pe 2 sutici. Cu bănuții la 90 de zile.

Întâi mi-a dat o lista impresionantă de actori “mai cunoscuți ca mine care vin si pe mai putin”. Mai putin de două sutici, da.

Știu că mă luase de la stomac, scurt, un junghi. Niciodata nu știi cum să negociezi treburile astea, tot timpul ai vocea aia perversă în cap:

“sa nu pari prea, sa nu pari prea..”

De asta mi-aș dori ca un agent să devină o normalitate, nu o fiță care să te înlăture, ușor-ușor, de pe piață.

Bun.

Eram în încurcătură. Nu mai ziceam nimic. A curmat ea tăcerea și mi-a zis simplu:

– Uite, femeia de serviciu de la noi ia mai puțin de doua sute de euro într-o lună. Și tu iei banii aștia într-o zi. Și ea chiar muncește, nu poți să zici că…

Ați rămas muți? Și eu.

N-am mai zis nimic. Afară era o zi frumoasă. M-am uitat pe geam. Și m-am gândit la comparație. În cazul femeii de serviciu cele două sutici de euro, măcar, scapasera de diminutiv, devenisera sute. Doua sute de euro pe luna. Pentru mine erau două sutici de eurici. Pe zi.

Nu știu care dintre mine și femeia de serviciu ar fi mai demn cu cele doua sutici.

De fapt știu, dar apăs post și nu mai vreau să mă gândesc.

originally published on sub25.ro

---

---

(you can always follow me on VICE)

Am încă sub29 de ani și câteva ore peste28. Sunt la o terasă cu niște prieteni și le spun că mi-aș dosi ziua de naștere pe facebook anul asta, ca să scap de o zi întreagă în care sunt hăituit de anxietate din cauza acestui eveniment. Fără Facebook, sunt foarte puțini oameni care știu de ziua mea.
S-a făcut doijpe noaptea și, chiar când era să evit să mă transform în dovleac, n-am mai apucat. S-a rostogolit monstrul de urări.

Încerc să înțeleg de ce mă incomodează evenimentul ăsta. Cam cu o lună înainte încep am stări de anxietate nasoale.

Aș trage oricât de timp să mai lungesc termenul, să sar peste data propriu zisă, practic să îmbătrânesc fără ca societatea să mă facă să consemnez evenimentul. Nu are nicio legătură cu vârsta sau alte d-astea. Mă gândesc că, mai degrabă, e trauma copilăriei de a fi născut vara, în București, fără bunici la țară și intr-o familie cam săracă.

Toți copiii sunt plecați în vacanță.

Ești tu, asfaltul, vânzătoarele de la market și o verișoară care vine să te ajute să sufli în tortul pe care ți l-a făcut maică-ta.

La 8 ani știu c-am dat cel mai tare „party” din viața mea. Singurul, till date. Se găsiseră în jur de 8 oameni, cu tot c-o mătușă, să facă figurație în cadrul filmat de tata. Mi-au cântat afon un la mulți ani care încă mi-e întipărit în timpane. Apoi, pentru ani de zile, tata mai nimerea peste filmarea de la ziua mea de naștere de atunci și mă punea să mă uit la ea. Nu voia să-mi facă rău, dar mai făcuse niște efecte pe înregistrare, ceva șmecherii de anii nouăzeci, cu imaginea care se întorcea, ca o nebună, sau cu filtre de-s acum pe aplicațiile de smart phone. Nici nu puteam să mă uit. Mă gândeam doar că anul ce vine cu siguranță n-or să fie nici ăia 8 rătăciți la ziua mea.

La 18 ani, traumatizat bonus de toate party-urile alea, care mai de care mai închipuite, mi-am zis că nu pot să las „majoratul” nemarcat. Așa că am fost mai true decât toată lumea și am vizitat acasă, pe rând, programat pe ore, mai mulți prieteni. Mi-amintesc că seara mă apucase o diaree sinistră de la cât Nestea cu bere combinasem.

De vreo două ori am filmat de ziua mea. Și a fost perfect. Nu știa nimeni că e ziua mea și, mai mult, și dacă ar fi știu, nu i-ar fi păsat nimănui. Trăiam un sentiment de serenitate. Telefonul îl verificam din an în paște și pe vremea aia nu răspundeam la urări.

Uneori, când îmi scriu oameni pe Facebook după multă vreme, găsesc mesajele lor, care se succed pe ani, de prin 2011 și 2012 și la care nu am răspuns. Diferența e că acum o fac. Ce frumos m-am maturizat!

Nu cred că mai surprinde pe nimeni că nu-mi plac aniversările. Nici sărbătorile. Mi se pare că au ceva chimic în ele, care scot ce-i mai rău din oameni, tocmai din dorința de a se simți bine. Trebuie să ne simțim bine. Dacă nu-ți impui tu însuți, sigur vin alți invitați din urmă care se vor chinui în acest scop.

În seara asta, pe drumul pe bicicletă spre casă, m-am spălat pe mâini de cinstea de ziua mea. M-a oprit un tip să mă întrebe unde cum ajunge în Băneasa. I-am explicat că e cam în pulă cu satelistul de departe și s-a înverzit la față instant. Pe bune, pot să jur că se făcuse verde. A pornit-o la drum în direcția pe care i-am indicat-o, dar l-am strigat și l-am oprit. I-am dat 20 de lei să-și ia un taxi. A fost impresionat și mi-a zis povestea lui. Mă rog zis, mai degrabă turuit povestea lui. A venit în București din Satu Mare, ca să se angajase la un Carrefour, la cărat de marfă. Tocmai a încercat să ia bani împrumut de la o cunoștință în partea cealaltă a orașului, dar care i-a tras țeapă. Nu mâncase de dimineață, că n-avea ce, așa c-am fost la un butic și i-am cumpărat un sanviș. A mușcat din el cu pungă cu tot.

În relatarea lui apărea aproape imoral de mult numele lui Gigi Becali. Avea o întreagă teorie despre cum trebuie să-l prinzi pe Becali ca să-ți dea bani.
„Dacă vrei să iei bani de la Becali, trebuie să-l aștepți la biserică. Acolo dă el. Dacă te vede pe stradă nici nu te scuipă, are gps ăla cu bodyguarzi, nici nu te bagă-n seamă.” I-am chemat un taxi și m-am urcat pe bicicletă. Nu mai știa cum să-mi mulțumească.
„Nici nu știi cât înseamnă pentru mine că te-am întâlnit”, mi-a zis.
„Stai liniștit”, l-am asigurat.
„Înseamnă enorm și mă simt prost că n-am ce să-ți ofer, măcar o vorbă bună, de la Dumnezeu”.
M-am crispat scurt.
„Eu n-am ce să însemn fără cuvântul Dumnezeu.” a insistat el. „Tu mi-ai dat pâine, mi-ai dat bani să mă duc acasă. Eu n-am nimic. Ce pot să-ți aduc eu ție?”
Mi s-a părut că fac o glumă genială și i-am spus:
„Cu puțin noroc, poate-mi aduci vreo 100 de like-uri pe facebook”.
Am râs singur la gluma mea și apoi mi s-a părut că, într-adevăr, poate ar trebui să încep să fiu mai puțin cinic.
Până i-a venit taxiul m-a mai întrebat ce facultate am făcut. Am mințit că jurnalism, pentru că de regulă asta cu actoria mi-a adus cele mai previzibile discuții de-a lungul timpului.
„A, jurnalism. Ce frumos.” – s-a luminat el la față. Apoi a adăugat:
„Deci n-ai o meserie, așa, anume, nu?”
S-a urcat în taxi. Mi-a făcut cu mâna, vesel. Și-a făcut semnul crucii. A arătat în sus, spre cer, în semn de „Dumnezeu vede”.
Mă gândeam „nu fi cinic, fă-i cu mâna și gata”. I-am făcut cu mâna. I-am făcut și cinste. Practic, m-am spălat pe mâini și de aniversarea asta. Hai, gata, că mai e puțin și trece.

Cel mai trist după share-ul la postarea asta mi s-ar părea ca oamenii să-mi ureze la mulți ani în secțiunea de comentarii, pentru că wall-ul e blocat. Și probabil o vor face, cei care n-au citit textul până la capăt. Și asta mă va enerva de două ori.

Apoi vor fi ăia care îmi vor spune că există și „aniversări reușite”. Dar cu ăia nu discut azi.