Lux: Nimeni nu ne spune în copilărie că moartea e un lucru firesc
„Astăzi, iubirea vieții mele s-a dus după iubirea vieții ei. Bunica.“
Asta am scris acum trei ani când mamaie, aia care m-a crescut, a murit și ea, la o lună după tataie. Unul după altul, ca piesele dintr-un joc domino.
Am fost rănit de dispariția ei mult mai tare decât de cea a bunicului, deși i-am iubit egal de mult. Diferența a constat în faptul că moartea bunicului a fost o așteptare confirmată, pe care am întreținut-o constant în ultimii 12 ani din viața lui. Făcuse un infarct pe când eu eram abia în clasa a 5 a și mi s-a zis des că „fiecare Crăciun cu bunicul poate fi ultimul” și că „trebuie să fim cu toții acolo”. A mai trăit până am împlinit 25 de ani și de fiecare dată când îl vedeam, îl priveam cu poftă, îi sorbeam moleculele care-l compuneau, perfect conștient că se va evopora într-o zi și n-o să mai pot face nimic pentru asta.
Cu bunica a fost diferit. Ea era puternică și nu-i știa nimeni durerile, nici fizice, nici sufletești. Bunica era invincibilă în mentalul colectiv al familiei mele și implicit în al meu. Astfel că, în luna aia de dinainte să se ducă și ea după tataie, am văzut-o pentru prima oara cu o aură umană.
Nu mai voia să trăiască și momentul când i-am văzut corpul în capela cimitirului, am început să mă gândesc des că obișnuința cu ideea că „bunicul meu va dispărea”, a fost un lux de care n-am mai beneficiat și în cazul ei. A trebuit să deal-uiesc cu durerea, așa cum o face orice om cu apropiații lui într-o societate creștinopată, unde moartea e un subiect care indispune, de parcă n-ar fi prima condiție a vieții. Dar e obișnuința cu moartea unui om drag chiar un lux de neegalat?
Mamaie și-a pierdut părinții la 11 ani și s-a mutat la București când avea numai 13 ani. A avut 15 frați și toți au murit înaintea ei. A lucrat ca infirmieră de la 14 ani și n-a contat că războiul a măturat-o din Clujul ei natal când reușise să facă abia patru clase. În spital i se spunea „Mama Doina” și, deși o știa toată lumea de frică, ani de zile după pensionare primea telefoane de mulțumire de la copii pe care îi îngrijise și care se atașaseră de ea.
„Mamaie a zis să nu mai lăsăm lumina aprinsă, că plătim mult”, le spuneam alor mei, care râdeau de mine și mă trimiteau în camera mea.
Severă, restrictivă, dar protectivă ca o cloșcă feroce, Doina părea să nu-și îngăduie multe plăceri. Trăise o viață plină de chinuri, în care a trebuit să economisească fiecare leuț ca să supraviețuiască, așa că e ușor de înțeles de ce n-a agreat tentațiile și „desfrânările” vieții. Și când spun asta, vreau să fie clar că în categoria delictelor majore pentru ea, intra și lăsatul luminii aprinse pe hol după ce te-ai descălțat. De altfel, economia la curentul electric este una dintre valorile ei cu care am încercat, fără izbuteală, să-mi educ părinții la doar câțiva ani. „Mamaie a zis să nu mai lăsăm lumina aprinsă, că plătim mult”, le spuneam alor mei, care râdeau de mine și mă trimiteau în camera mea.
Nu-mi amintesc ce am vorbit cu bunica în copilărie. Dacă mă gândesc mai bine, nu cred că am vorbit mare lucru. Era extrem de reținută în privința cuvintelor. Probabil i se părea că nu aduc foarte mult sens vieții oamenilor, ci mai mult o complică, așa am dedus că-i plăcea să păstreze o atmosferă simplă în jurul ei și să comunice doar esențialul.
Am avut mereu ideea asta că „mamaie are treabă”. Ani de zile a gătit pentru două case, m-a luat de la grădiniță, apoi de la școală și și-a făcut până în ultima clipă singură cumpărăturile. Repaosul ei era „Tânăr și neliniștit” pe care îl urmărea cu sufletul la gură, de secole, de la 20 de cm distanță de televizor.
Avea, totuși, o plăcere personală. O satisfăcea, aș zice aproape fetișist, târguiala cu comercianții. Negocia fiecare bănuț și se simțea victorioasă când ajungea acasă cu produse de la țărani fie și doar puțin mai ieftine.
Bunicul, mult mai cult decât ea, știa istoria și geografia lumii de parcă avea un google instalat pe undeva, era complet din alt aluat. Împreună părea că-i aduce doar experiența de viață dificilă. Dragostea lor era observabilă în subtil, pentru că altfel era de neînțeles ce i-a unit pe doi oameni atât de diferiți și cu optici diametral opuse.
Bunicul ar fi vrut să vadă lumea toată (și n-a apucat), în timp ce lumea toată a ei, a bunicii, era apartamentul lor de două camere și împrejurimile cartierului, populate de cei câțiva membri de familie. Când am crescut și îi vizitam, evident mult mai rar ca-n copilărie, aveam un ritual clar.
Mamaie pregătea ceva de mâncat în bucătărie, pe care îl aducea în sufragerie, unde mă lăsa, apoi, să discut politică și filosofie cu bunicul. Arareori intervenea și cam de fiecare dată când o făcea, erau doar tehnicalități. Mai vreți ceva , mănâncă tot, hai că se răcește, închide televizorul dacă tot nu vă uitați. D-astea.
Totuși, expresia ei extrem de serioasă se schimba nu de puține ori în hohote scurte de râs, pe care și le înfrâna rapid. De obicei se amuza singură de spiritele cinice pe care le făcea. Glumele ei erau de un sarcasm surprinzător. Datorită acestor pișicherii pe care și le îngăduia, mi-am dat seama de niște lucruri: mamaie era extrem de inteligentă, dar dintr-un complex de inferioritate ori din prea multă înțelepciune, era extrem de selectivă cu cuvintele.
„- Nu te uita”, mi-a spus ea, autoritară ca întotdeauna, doar că de data asta i-a ieșit mai mult un surâs adolescentin.
Copil fiind, învăluit în tăcerea ei, mi-amintesc un sentiment adânc de siguranță pe care nu-l aveam cu maică-mea sau cu taică-miu. În prezența ei de ursoaică ultra-maternă, era ceva ce știam instinctiv că inspiră teamă oricui ar încerca să-mi facă rău.
N-am văzut-o vulnerabilă aproape niciodată.
De fapt, cu câțiva ani înainte să se ducă am observat un moment care mi-a nuanțat percepția asupra ei. Urma să se opereze și, împreună cu mama și bunicul, am lăsat-o în salonul de unde avea să fie preluată. Am îmbrățișat-o și rece, ca-ntotdeauna, ne-a gonit pe mine și pe maică-mea. În urmă, a rămas cu bunicul care a ținut-o câteva secunde de mână.
În timp ce coboram pe scări, am întors capul, nu știu de ce, și am văzut-o sărutându-l pe tataie pe gură. A deschis ochii fix în secunda în care am surprins-o și s-a înroșit toată:
„- Nu te uita”, mi-a spus ea, autoritară ca întotdeauna, doar că de data asta i-a ieșit mai mult un surâs adolescentin.
Bunicul a murit în decembrie 2013. Ea l-a urmat în ianuarie 2014. Toată famila vuia că asta e varianta ideală, în care, dintre ei doi, ea ar trebui să rămână ultima, pentru că „ea s-ar descurca”. „Tataie e prea sensibil”, se spunea la noi în neam. „Dacă Doamne-ferește se întâmplă altfel, tataie nu mai rezistă mult.”
Tataie, călător înnăscut, dar blocat pe viață într-o poziție de cadru militar, a fost de departe cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. El ne dădea caramele pe ascuns, când nu ne vedea bunica, cea care ne certa pentru că mâncăm prea multe dulciuri înainte de masă.
Bunicul mi-a plătit jumătate din toate excursiile în străinătate pe care le-am făcut până acum și workshop-urile de actorie la care am fost în facultate. Când aveam 13 ani a făcut un prim infarct și am crescut obișnuit cu teama că s-ar putea să-l pierd în orice moment. Fiecare Crăciun era un nou prilej să ne minunăm: tataie era acolo. Încă. A murit la 85 de ani și toți am spus că s-a întâmplat „așa cum trebuia”. Bunicul e singurul om care mi-a oferit extrem de multe lucruri și nu m-a făcut niciodată să mă simt dator pentru ele. Generozitatea lui și faptul că știam că poate dispărea oricând erau o mantie de protecție, care atunci când s-a dus de-a binelea, m-a făcut să mă obișnuiesc cu evenimentul într-un mod suplu, fără dramatism exagerat.
„Mama, eu nu te-am văzut niciodată așa. Te rog, liniștește-te.”
Bunica n-a putut să vină la înmormântarea lui. A surprins pe toată lumea cu chestia asta. Mamaie Doina n-a venit să-l conducă pe tataie, așa spuneau toți. Nimeni nu se aștepta la asta de la ea, care își îngropase părinții, 15 frați și tratase cu sânge rece oameni veniți din război cu răni mai odioase decât îmi permite imaginația să-mi închipui.
Acasă la ea, înainte de înmormântarea bunicului, stătea pe marginea patului și plângea. Prima oară în viață când oricine din familie a văzut-o plângând. Mama mea i-a spus chiar :
„Mama, eu nu te-am văzut niciodată așa. Te rog, liniștește-te.”
Era, probabil, o imagine tulburătoare pentru maică-mea. Femeia severă și puternică, maică-sa, se transformase într-un copil rănit, captiv în corpul unei bătrâne.
Am ținut-o de mână pe mamaie, în timp ce urmăream cum lacrimile ei se împrăștie asimetric prin multele ei riduri, până pe buzele subțiri, de unde le ștergea cu o batistă.
Atunci mi-am amintit că în tinerețe, buzele ei aveau o reputație de sine stătătoare. Cu buza de sus ușor supradimensionată și în forma unei inimioare, mamaie Doina fusese fericita posesoare a unei senzualități care, cel mai probabil, a stânjenit-o, pentru că nu se potrivea caracterului ei retras.
„Gabi, este o durere îngrozitoare. N-aș fi crezut că pot simți așa ceva.”
Când eram mic, maică-mea îmi spunea mereu că am moștenit „buza de sus în formă de inimă a bunicii”. Însă în acea zi, ziua înmormântării lui tataie, din celebra inima de pe gura ei, pe care o văzusem oricum doar în poze, nu mai rămăsese decât o linie, care separa obrazul de dinți.
Mamaie s-a întors spre mine și mi-a spus:
„Gabi, este o durere îngrozitoare. N-aș fi crezut că pot simți așa ceva.”
În zilele ce au urmat am venit cât de des am putut la ea. Mă duceam și o țineam de mână, cu câte o cafea în față fiecare, în timp ce ea plângea. Îmi zicea „n-ar trebui să mă vezi așa”.
Adevărul e însă că simțeam că se va duce extrem de curând și că nu voi avea timp să mă obișnuiesc cu ideea asta, așa cum o făcusem în cazul bunicului, în ani de zile. Am încercat să refac traseul pe care îl parcursesem cu el, să reiterez procesul despărțirii eminente. Mă uitam la ea și îmi imaginam cum moleculele care-i alcătuiesc ființa se vor contopi cu tot ce ne înconjoară și nu vedem. Din păcate, nu am avut timp să asmilez faptul că se va duce atât de rapid.
O priveam și pur și simplu simțeam că dorința ei de a muri era mai mare decât orice altă emoție și că viața nu avea decât cum să i se supună și că-i va părăsi trupul într-un timp cât se poate de scurt. Penultima dată când am văzut-o i-am făcut multe poze. Am făcut poze și mâinilor ei, în timp ce le ținea protectiv, așa cum făcuse toata viața, pe ale mele. Muntele de austeritate matern se transformase într-o ființă transparentă, de o bunătate și o simplitate care mă dezarmau. Cu mamaie Doina, existau doar două tipuri de raporturi: ori ți-era complet indiferentă, ori o iubeai, fără să ai habar de ce. Nu pentru lucrurile pe care le-a făcut concret am iubit-o, ci pentru mediul protectiv pe care-l emana în jurul ei și în care mi-am găsit refugiul în copilărie.
Din ziua când a murit bunica și până anul ăsta, când un om extrem de apropiat s-a dus la o vârstă imorală pentru moarte, m-am tot gândit la ceva.
Ar trebui să vorbim despre moarte, să vorbim ori de câte ori se ivește ocazia. Să vorbim cu simplitate, cu relaxare, ca despre planurile de vacanță pe care le avem, ca despre hainele noi pe care vrem să ni le cumpărăm. Moartea e aici, oricât ne învață obiceiurile societății că nu se cade să o tratăm ca pe o egală. Moartea ne e egală. Nici mai mult, nici mai puțin.
Dacă vă iubiți copiii, vorbiți-le despre moarte. Logic, cu precauția celor care au instinctele de supraviețuire intacte, dar dacă o faceți din timp, îi puteți ajuta să sufere mai puțin în viitor.
Îl poți urmări pe Gabriel și aici.
Gabriel Sandu links in BIO 